Totul începe în dimineaţa zilei de 24 când dau o fugă până în piaţă, cumpăr 3 portocale (mai verzi de felul lor şi mai pipernicite - ca să fie mai ieftine).
Ajung acasă şi stropşesc portocalele de geam pentru a mirosi frumos în casă, coaja o pun pe calorifer, mirosul astfel crescând în intensitate. Pun zahăr peste pulpa rămasă şi o pun pe geam, afară (frigiderul ni l-au luat cămătarii, că pe Bunica au luat-o iarna trecută), pentru diseară (să am şi eu ce mânca).
Cum Crăciun fără brad nu există, ţâşnesc din casă către ţiganul din colţul blocului care ţipă cât îl ţin buşonii de la palton : "Ia-le bradu` neamule". Cât timp el se benoclează în decolteul Crăciuniţelor Roşii şi Albastre de pe stradă, eu şterpelesc a mai faină creangă de brad şi o iau la sănătoasa.
Tot fugind, mâncând pământul (deh, foame în lume, "famelie mare, renumeraţie mică, dupa buget") realizez ca trebuie sa îmi pun în practică mişcările à la Matrix/Kung-Fu Panda/Blonda la Drept pentru a mă feri de bulgării ascuţiţi meniţi să-mi taie capul. Dap, comerciantul rom (32 grade alcoolice) şi-a dat seama de lipsa unei dungi verzi din garderoba d-lui Brad. Îmi trag sufletul şi glandele mucoase pe cămeşa mé de sărbătoare, spălată de Mama (la Paştele trecut) în timp ce închid uşa blocului. Apărată fiind de interfon mă îndrept ţanţoşă spre trepte, nu înainte de a mă hlizi cum ştiam eu mai bine.
Zbucnesc în casă şi dau navală în cămara (neaerisită, pentru a păstra mirosul ultimelor murături ale lu` Bunica) lu` frati-mio care încă doarme cu gura deschisă şi saliva până la urechi. Îi zic : "Ghiorghieee ! Scuală, uăii nătăfleţule, că aviem brad" şi îi dau pe la urechi cu creanga. "Na şi vriei fa, di şi mă scoli amu ? Nu vezi că încă îi divreme ?". Pusă oleacă pe gânduri, încep să cred că poate are dreptate ... îmi zvânt ochii înspre vazduh, dar ce să vezi ? soarele la jumate ... Îl prind de urechi şi-l ridic : "E trecut di doişpi, bei girafă care eşti ! Haidi, oi, scoală să-mpodobim craca!"
Gheorghe, “afumat” de aseară de la pufoaica de a băut-o cu prietenii lui şi de mirosul de sarmale ce venea de la vecini se trezeşte ca electrocutat şi sare pe geamul de la cămară zbierând : “Mama I’m coming homeee” … din păcate frati-miu a uitat că noi stăm la parter şi tot ce a reuşit să facă a fost să-şi ia nişte înjurături de la Nea Mitică, vecinu’ de la 2, proprietarul gardului şi a grădinii prin care a plonjat cu succes.
Toate astea fiind trecute, Mama ne face masa de prânz: un cartof copt în focul de la ghena de gunoi. După ce mulţumim Domnului (preşedinte) că “Trăim bine“, Tata sugerează o rugăciune elaborată şi ne trage câte una după cap şuierând printre dinţi “să fim mai cuvioşi”. Eu mă uit la Gheorghe, Gheorghe la Mama, Mama pe sub sprânceană la Tata, Tata priveşte patriarhal la toţi trei … noi ridicăm din umeri şi începem rugăciunea. Când am gătat rugăciunea, gătat era şi cartoful. Mama, eu, Gheorghe şi Tata aveam toţi o faţă nedumerită şi plină de ură … cine să fi fost măgarul care l-a mâncat pe tot? Ne uitam unii la alţii gata-gata să ne ucidem când, hop, ce sa vezi? Tata avea urme de cartof pe piept! Toţi trei sărim cu furculiţa spre dânsul, dar ne oprim sub privirea ingheţată şi solemnă a acestuia.
“Neruşinaţilor!!!”, strigă tata. ”Chiar credeaţi că aş fi avut inima să-l mânc numa ieu??? Eu v-am vrut doar binele … cartofu’ era stricat … ăăă ăăă … n-am vrut să vă-mbolnăviţi, atâta doar.”
Nici unul nu-l credea pe tata, dar să te rişti a primi o corecţie?
Cu foamea-n glandă îl iau pe frate-miu de-o aripă şi mergem să facem ghirlande pentru brad. “Daca mâncare nu-i, să fie spirit de sărbatoare!”, îmi zic. Din conservele goale de peşte facem cele mai tari globuri; pe Chitina, cerşetoarea din scara blocului, am rugat-o să ne împrumute carton din patul ei, pentru a ne face şi noi betea, să intrăm în rând cu oamenii. Mai lipsea parcă ceva … Rapid m-am îndreptat către Slăbuţu’ (copilul supraponderal al Marghioalei, vecina de la 5) ce mânca bomboane şi ciocolată fix în faţa ferestrei noastre. Am aşteptat să termine tot, timp în care salivam până şi la ciocolata ce i se prelingea din gură pe burdihan şi mai apoi pe cimentul îngheţat, şi am început să strâng ambalajele de pe jos.
Având acum craca împodobită cu de toate, eu şi frate-miu am început a cânta maneaua romanului nostru Traian, vrednic luptător al neamului.
De bucurie, Tata se hotărăşte să încingă spiritul de sărbătoare şi atmosfera şi dă foc la craca împodobită cu atâta grijă de noi, aducând astfel căldura în casă (doar nu vă aşteptaţi la minuni de la Termoficare, cum ar fi calorifere calde în Decembrie, nu ?) şi sufletele noastre. Moment oportun să luăm portocalele îngheţate şi să ne răcorim, voioşi că moşul a fost darnic şi anul acesta.
Sfârşit?
